Şi asta s-a întâmplat după ce am sărutat-o. Ca întotdeauna, mă trec fiori imperceptibili, plonjez undeva la marginea realităţii, mă extrag din spaţiu şi încep. Fie să scriu, fie să văd, fie să aud, fie, pur şi simplu, să simt. Ies pe uşă, acum, ca şi atunci, şi merg pe toate străzile oraşului. Aş vrea, ca în stupidele mele poeme să găsesc un felinar sub care să mă aşez şi să încep să depăn firul iubirii. Pentru el, pentru ea. Un fir, filum. Un film, mai bine zis.
În mintea mea, precis şi de neconturat, imaginea lui şi imaginea ei stau de o parte şi de alta a două ramuri pe care aş fi preferat să nu le desenez. Ele stau la marginea ultimului curs de anul ăsta şi dacă te uiţi mai atent, abia atunci poţi citi exact ce scrie. Naiba ştie ce, mereu găsesc alt înţeles. Şi ca să trec mai departe, pentru că urăsc legăturile şi jurnalele, mi se cer conexiuni. Cu două persoane diferite. După ce am sărutat-o, sau ea pe mine, mai bine zis, am luat-o la goană prin toate întunecimile posibile, pe la toate felinarele pe care le-am studiat amănunţit în goana mea nebună şi m-am oprit pe o bancă despuiată. Am stat. Am aşteptat. Am adormit. În vis, am cerut o cafea. Două. Trei. M-am îmbătat riscant cu cafeină….
De fapt, abia atunci mi-am dat seama că plecasem de acasă cu o mască în mână, roz, roz flacără şi că trebuia să ajung nu acolo, în pustiul din mine, ci într-un bar. Dar nu mai conta. M-am oprit, am numărat firele de mucegai sau de vopsea de pe bancă (pentru mine erau totuna). El s-a oprit lângă mine, apăruse din fum, sau naiba ştie de unde, nici măcar nu avea ochi albaştri, ochi pentru masca din mână sau pentru pielea mea cu parfum de mosc. Imperturbabil. Privirile şi urechile tac. [Deschide acum pliurile pielii şi ascunde acolo toţi banii pe care i-ai smuls din sânge ca să supravieţuieşti cu pietre.]
– Şi de ce nu ai ajuns acolo ?
– Acolo unde ?
– ….în direcţia spre care alergai.
– (Alergam, alergam către …Alerg către Tine, Doamne…)Nu alergam.
– Ba da. Spre tine.
Urăsc feţele care mă iau prin surprindere. Raţiunea mea mult prea leneşă detectează numai analitic, după multe şi nemăsurabile eforturi, căci nu pot recupera decât ipostaze, feţe-feţe, cioburi de oameni, pe care le încheg imposibil în tablouri descentrate. Asta sunt ei ? Ei pot să fie şi un braţ aruncat la nimereală lângă un ochi secţionat pe jumătate. Şi …hmm, Bachus ăsta care stă în faţa mea (cred ca e beat, altfel cum să intre în vorbă cu o mască, eu cred că nu a văzut bine), scoate un ochi, o limbă, un zâmbet, mişcă mecanic un picior.
Aş putea …sau mai bine nu. Pot şi voi crea un joc de seducţie, probabil îl voi ameţi, probabil îl voi iubi, sau voi stoarce din el tot realul posibil. Am nevoie de sânge să mă hrănesc asemenea unui vampir, sânge de ficţiune, eu seduc (i)realitatea, ce importanţă are, mă ascund prin ea, sau prin nemăsurarea ei. Bachus, hei, trezirea. Am pus ceasul deşteptător să sune la şapte, pentru amândoi, de-acum ne vom hrăni cu acelaşi timp, cu acelaşi chip, cu aceeaşi usturătoare mângâiere. Eu cu sângele tău, tu cu viaţa mea. Nu are nicio importanţă. Exasperaţi unul de epitetul celuilalt vom sfâşia hainele şi pielea. Din tine îmi voi face toate măştile posibile, din buze ochi degete cu artificii capsate în cartoane de suflet.
– Nu mai spui nimic ?
– Am zis destule până acum.
– Probabil nu am auzit.
– Probabil nu ai văzut.
– Probabil m-am îmbătat. Respiri a miere şi mosc. Şi grăieşti a chip.
– Un chip. Mai multe chipuri. Nu vrei să le numărăm împreună?
– Oricând. Oriunde. Dar nu acum. La revedere.
Şi a plecat. Din mână mi-a alunecat puful roz de la mască. Am plecat acolo unde trebuia să ajung. Acolo unde dansează nesperat întunericul din noi. Acolo unde dansezi cu infernul de mână, acolo unde nu îţi mai pasă, asfaltul nu are cum să fie roz, iubirea nu are cum să fie roşie, patul nu are cum să fie plin, trupul nu are cum să fie de carne. Rose’s.
Martiriul Amforei 