Martiriul Amforei
străpungand străfundurile mistice ale păgânismului afectiv …

Dec
28

Hello there…Ce se mai intampla in micul nostru bordei? Ei bine,nu stiu sa va spun.Nu am mai dat la o parte perdeaua rosie catre camera Indrei de cand am descoperit cea mai dulce amanta: Razbunarea. Stau si ticluiesc,pandesc, ma amagesc. Insa iata,suntem in luna Fericirii,a Bucuriei,a Daruirii.Ne apropiem rapid de Noul An.

Ce planuri am pentru anul urmator?

Ei bine,imi doresc sa fiu mai buna decat anul acesta.

Imi doresc sa iubesc.Insa cinstit de data asta.

Imi doresc sa invat.

Imi doresc sa simt.

Imi doresc sa reusesc.

Imi doresc sa avansez.

Imi doresc sa am sansa!

Imi doresc sa ofer sansa.

Imi doresc sa rad la fel de mult.Poate si mai mult.

Imi doresc sa am la fel de multi prieteni buni.Ce e prea mult strica.

Imi doresc sa inot mai mult.

Imi doresc sa ma bronzez mai mult.

Imi doresc sa fiu la fel de glamorous.

Imi doresc sa fiu mai rea cu cine merita.

Imi doresc sa spun chiar tot ce imi trece prin cap.

Imi doresc sa spun ce am pe inima restantierilor.

Imi doresc ca restantierii sa primeasca ce merita.

Ce imi impun?

Imi impun sa nu mai cred orice.

Imi impun sa nu mai cred pe oricine.

Imi impun sa scriu mai mult pe acest blog.

Imi impun sa imi pese mai mult de Indra.

Sunt sigura ca sunt mai multe…dar nu mi le amintesc.

Ce o sa reusesc? Ei bine…sex,sex…fun,fun…Drinks,cigarettes… I live my life through smoke and alcohol…And with each climax i get even colder than i was…I just have sexual satisfaction,but no heart achievements. Who knows…maybe next year it’s my year.

 

Iubire,faima…astea sunt himerele mele.

Dec
06

Si acum,ca niciodata imi doresc sa fiu malefica…sa fiu rea,sa pot sa ii smulg capul balaurului si mai tare ca Sfantul Gheorghe sa inving. Imi doresc sa pot sa nu dau satisfactie unor curve penale,jeguri ale societatii,cu ilustre sperante de avansare sociala.Si ironia e,ca aceste javre au o influenta imensa…si prostesc cu usurinta. Iar noi? cele care avem intentii clare,care ne comportam exact cum si-ar dori orice barbat…noi suntem lasate deoparte,neapreciate.

Si acum se asterne asteptarea…azi e prima zi din restul zilelor in care voi spera. Voi spera,voi face incantatii,voi inchina jertfe verbale intregii ostiri de zeitati care se ocupa de linistea sufletului meu.  Iar tu,Fata Morgana, te rog,razgandeste-te din nou!!! Fa-mi aceasta favoare. Asa cum ai facut-o si data trecuta,te rog sa o faci iar…

Eros trebuie sa vina din nou…eu aici sunt…astept… stau….astept…iar stau…si tot astept…

Noi
27

Amurg…Soarele coboară peste noi.Tu porți rochița cu floricele primită de ziua ta,eu port fusta cu broderii și bluzița de mătase. Sânii tăi se conturează timid în lipsa sutienului protector.
Nu ne spunem nimic.Știm că vorbele ar strica tot. Stai timorată,rușinată de ceea ce știi că o să facem,dar totodată îți spui că așa trebuie să se întâmple…asta simți.
Te sărut eu prima.Răspunzi sărutului cu o ardoare impresionantă.Nu credeam că în tine zace atâta pasiune.
Îți cobor bretelele rochiței.Îți admir rotunjimile culminând cu sfârcurile întărite.Te ating…te mângâi.Tresari. Te sărut iar,mă întind spre urechea ta…îți place.Te arcuiești de plăcere…oferindu-ți trupul atingerilor mele. Îți sărut gâtul…cobor înspre sâni…îți apuc un sfârc…închizi ochii,savurând senzația.
îți dau rochia jos.Rămâi doar cu o bucată de dantelă neagră acoperind triunghiul pubian.Prinzi curaj.Îndrăznești să îmi ridici bluza… Îmi atingi umărul…trasezi o linie cu degtul arătător…de sub sân…până la șolduri… îmi dau jos fusta,conștientă de inegalitatea raportului de haine. Am boxeri…ai mei sunt din mătase albă…contrast.Alb-negru…
În fața noastră se întinde lacul…nu e nimeni în jur.”Hai”…și tu mă urmezi fără nicio obiecție. Intrăm în apă.E RECE!!
Mugurii sânilor noștri se strâng…. te iau în brațe…îți simt sânii lângă ai mei…ne sărutăm pătimaș…apa ne împresoară până la fund..îți dau jos și ultima bucățica de material….îți simt sexul umed. îmi arunc boxerii…Mâna ta se plimbă pe fesele mele… Mâna mea însă îți explorează adâncimile…
Apa ascunde păcatul nostru…Mai departe e doar visul nostru…

 

Noi
23

–          Rose’s ?

–          Eşti sigură că acolo e ?

–          Nu e prima dată când o văd, nu e prima dată cânt intru acolo. Ăla e locul, şi ea e. Aş recunoaşte-o dintr-o mie.

–          E doar o mască. Sunt mii ca ea. Mii la fel.

–          Ea e altfel. Nu e o doar o mască. E un trup de mască.

–          Te-a îmbătat.

–          Da. Cu venin de demon care dezertează din serviciul militar al Gheenei atunci când dă peste spioni din rai deghizaţi.

–          Cred că aş vrea şi eu să încerc.

–          Ce ? Trandafirii care ucid ? Sau poate vrei tu să ucizi unul dintre ei …

–          Cine ştie …

Noi
20

Şi asta s-a întâmplat după ce am sărutat-o. Ca întotdeauna, mă trec fiori imperceptibili, plonjez undeva la marginea realităţii, mă extrag din spaţiu şi încep. Fie să scriu, fie să văd, fie să aud, fie, pur şi simplu, să simt. Ies pe uşă, acum, ca şi atunci, şi merg pe toate străzile oraşului. Aş vrea, ca în stupidele mele poeme să găsesc un felinar sub care să mă aşez şi să încep să depăn firul iubirii. Pentru el, pentru ea. Un fir, filum. Un film, mai bine zis.

În mintea mea, precis şi de neconturat, imaginea lui şi imaginea ei stau de o parte şi de alta a două ramuri pe care aş fi preferat să nu le desenez. Ele stau la marginea ultimului curs de anul ăsta şi dacă te uiţi mai atent, abia atunci poţi citi exact ce scrie. Naiba ştie ce, mereu găsesc alt înţeles. Şi ca să trec mai departe, pentru că urăsc legăturile şi jurnalele, mi se cer conexiuni. Cu două persoane diferite. După ce am sărutat-o, sau ea pe mine, mai bine zis, am luat-o la goană prin toate întunecimile posibile, pe la toate felinarele pe care le-am studiat amănunţit în goana mea nebună şi m-am oprit pe o bancă despuiată. Am stat. Am aşteptat. Am adormit. În vis, am cerut o cafea. Două. Trei. M-am îmbătat riscant cu cafeină….

De fapt, abia atunci mi-am dat seama că plecasem de acasă cu o mască în mână, roz, roz flacără şi că trebuia să ajung nu acolo, în pustiul din mine, ci într-un bar. Dar nu mai conta. M-am oprit, am numărat firele de mucegai sau de vopsea de pe bancă (pentru mine erau totuna). El s-a oprit lângă mine, apăruse din fum, sau naiba ştie de unde, nici măcar nu avea ochi albaştri, ochi pentru masca din mână sau pentru pielea mea cu parfum de mosc. Imperturbabil. Privirile şi urechile tac. [Deschide acum pliurile pielii şi ascunde acolo toţi banii pe care i-ai smuls din sânge ca să supravieţuieşti cu pietre.]

–          Şi de ce nu ai ajuns acolo ?

–          Acolo unde ?

–          ….în direcţia spre care alergai.

–          (Alergam, alergam către …Alerg către Tine, Doamne…)Nu alergam.

–          Ba da. Spre tine.

Urăsc feţele care mă iau prin surprindere. Raţiunea mea mult prea leneşă detectează numai analitic, după multe şi nemăsurabile eforturi, căci nu pot recupera decât ipostaze, feţe-feţe, cioburi de oameni, pe care le încheg imposibil în tablouri descentrate. Asta sunt ei ? Ei pot să fie şi un braţ aruncat la nimereală lângă un ochi secţionat pe jumătate. Şi …hmm, Bachus ăsta care stă în faţa mea (cred ca e beat, altfel cum să intre în vorbă cu o mască, eu cred că nu a văzut bine), scoate un ochi, o limbă, un zâmbet, mişcă mecanic un picior.

Aş putea …sau mai bine nu. Pot şi voi crea un joc de seducţie, probabil îl voi ameţi, probabil îl voi iubi, sau voi stoarce din el tot realul posibil. Am nevoie de sânge să mă hrănesc asemenea unui vampir, sânge de ficţiune, eu seduc (i)realitatea, ce importanţă are, mă ascund prin ea, sau prin nemăsurarea ei. Bachus, hei, trezirea. Am pus ceasul deşteptător să sune la şapte, pentru amândoi, de-acum ne vom hrăni cu acelaşi timp, cu acelaşi chip, cu aceeaşi usturătoare mângâiere. Eu cu sângele tău, tu cu viaţa mea. Nu are nicio importanţă. Exasperaţi unul de epitetul celuilalt vom sfâşia hainele şi pielea. Din tine îmi voi face toate măştile posibile, din buze ochi degete cu artificii capsate în cartoane de suflet.

–          Nu mai spui nimic ?

–          Am zis destule până acum.

–          Probabil nu am auzit.

–          Probabil nu ai văzut.

–          Probabil m-am îmbătat. Respiri a miere şi mosc. Şi grăieşti a chip.

–          Un chip. Mai multe chipuri. Nu vrei să le numărăm împreună?

–          Oricând. Oriunde. Dar nu acum. La revedere.

Şi a plecat. Din mână mi-a alunecat puful roz de la mască. Am plecat acolo unde trebuia să ajung. Acolo unde dansează nesperat întunericul din noi. Acolo unde dansezi cu infernul de mână, acolo unde nu îţi mai pasă, asfaltul nu are cum să fie roz, iubirea nu are cum să fie roşie, patul nu are cum să fie plin, trupul nu are cum să fie de carne. Rose’s.

Noi
17

A mai trecut o vară…o vară în care m-am trezit de nenumărate ori în faţa nenorocitului ăsta de Jurnal…şi nu am putut scrie. Nu am putut să spun nimic. De ce?

Pentru că nu am vrut. Era ca un secret pe care mi-l doream doar pentru mine.Era ca şi cum m-aş fi dat de gol dacă aş fi scris. Încă îţi simt Atingerea,modul în care persuasiv m-ai convins să îţi cedez, Corpul tău viguros în timp ce mă ţineai în braţe.

Prima oară nu am crezut că se va întâmpla. A doua oară am făcut să se întâmple. Am intrat şi te-am văzut acolo,stând lângă bar. Pe tine chiar te-am iubit. ŞI o vară întreagă nu am putut să trec peste această iubire. Nici în momentul în care,venită din exil, te-am găsit alături de alta. Nu am înţeles de ce. Nu am înţeles când. Nu am înţeles cum. Însă am sperat că va trece. Ai revenit la mine.Mi-era dor de tine şi te-am acceptat. Însă ai plecat,şi din orgoliu am decis să renunţ la orice contact cu ţine. Am fugit. Am fugit de mine,de ţine,de ea,de toţi. M-am retras într-un univers în care nu existam decât eu,fără să te fi întâlnit.

Însă odată cu toamna …a început şi coşmarul meu. Te văd zilnic,şi stai acolo viril,puternic, sfidând toate principiile mele. Îmi aminteşti de acele momente în care m-am dăruit cu toată fiinţa mea,de acele momente în care am simţit că sunt eu însămi… Bătăi,muşcături,ciufuleli,vânătăi…Aveam propriul nostru mod de a ne iubi. Acum sunt condamnată a retrăi acele clipe zilnic,însă nu cu tine…ci în memoria mea. Pe tine te văd alături de ea…

Mi-e dor de momentele în care nu ştiam dăruirea totală,de momentele în care Indra îmi era a doua piele…când ea îmi ştia interiorul şi exteriorul,neputând face diferenţe… Când eu nu aveam grijă că voi fi geloasă. Că o voi dori fără să o am. O simt lângă mine…Încearcă să mă consoleze.Încearcă să mă seducă. Nu se poate. Nu văd decât acel ADONIS…oare trebuie să aştept doar primăvara,iar el,precum ADONIS din antichitate va reveni ?

Iartă-mă Indra…te-am abandonat. Voi fi din nou a ta,sau nu…nu ştiu…însă ştiu că pentru prima oară,simţ ceea ce ar trebui.Reciprocitatea,însă mă omoară… Vreau din nou carnalitatea adonisiaca.Persefona să ardă în focurile ei… Doresc să îmi vină timpul!

 

Aug
19

El şi ea. Sunt necesare două sau mai multe măşti.
– Eşti amabilă, o cafea, te rog!.. şi, ca întotdeauna, deschizi o mască, apoi încă una, şi încă două. Ai vrea să te ghicesc cumva ?… Mulţumesc, sper că are şi lapte, nu ?
(Hm, să vedem, poate da, poate nu, ai alternative corporale sau lingvistice ori mortuare. Cine ştie ?)
– Depinde câte eşti capabil să dai la o parte.
– Ah, a uitat să pună lapte…
– De fapt, a uitat să pună dulcegării, dragul meu. Ştii tu, chestiile alea amestecate cu glucide şi cuvinte. Nu-i nimic, s-a gândit că din alea poti scoate tu imediat din pălărie. Ori din cravată sau …
– Sau poate dintr-o mască. Mie cel mai mult îmi place aia roz. O porţi numai noaptea. Şi mai e una roşie şi una mov.
– Şi o flacără. Mereu uiţi de ea.
Străbat privirile prin palme prin ochi, printr-un sărut zgâriat şi zdrenţuit pe braţ sau pe gât. Şi din acelaşi sac de piei mai scoate o fâşie galbenă şi una verde şi una….
– Poţi să încetezi, mă scoate din minţi jocul ăsta al tău, pantofi, cuvinte, haine, cuvinte, buze, coperte, cărţi, unghii colorate. Poţi să în…
– Să încetinesc vrei să spui, nu-ţi place deloc să te joci, şi pe mine aşa de teribil mă usucă gândul ăsta. Cu ce naiba vrei să-mi hrănesc fantezia ?
– Poate nebunia aia scumpă din lentile de care nu scapi nici cu cercei prinşi în păr, nici cu reduceri la vorbe aglutinate din cereale integrale.
Se mişcă încet, lasciv, mai scoate o eşarfă, îl priveşte cu patimă de vânat. Se gândeşte o secundă la toate nemuririle asfaltate pe care a mers alături de el în paşi de praf de stele sau de coapse, îşi pune eşarfa la gât, se ridică, şi iese din decor, sau pe stradă sau oriunde şi-o poate închipui el. în nici un caz în dormitor, e aşa de plictisit de farmecele ei livreşti, prea pictată de Picasso, îmbrăcată de Magritte, obosită de Degas. La ce bun ? Să o văd mereu aşa, trecând senină şi rece peste tavanul de fier şi inima de cupru din aşternutul meu.
– Dragul meu, nu vii ?
– La o tură de muzică restaurată de nori şi la o porţie de jogging pe un asfalt albastru ? Parcă era vorba că…
– Ştiu că e tentant, dar în seara asta avem o porţie de simplitate fără cuvinte şi fără ciocolată, fără nud şi fără măşti. Ce spui ?
Consternare. Ea ? Ea ? Surprinzător de aproape de mine, oare mi-a ghicit gândurile ? Nici n-aş fi crezut, sau e oare doar …joc sau tragedie ?
– O fi iar vreun cerc ameţit de-al tău ?
– Vrei să te convingi că nu e ?
– Şi o luăm din nou de la capăt …
În mreje de oglinzi, ea se plimbă mereu alta, mi-ar plăcea să se oglindească, mi-ar plăcea să o văd, să îi ating o coapsă, un umăr, un fir de păr, o iubire din iluzia care e. Care din voi e, până la urmă, Freyja sau Indra ?

Iul
10

Mestecând gume de timp. La un colţ parfumat de praf de pantofi uitaţi în dulapul vreunei domnişoare simandicoase. Eu stau la un colţ de stradă imposibil de atins cu privirea cu mâna cu talpa goală. La un fel de colţ de stradă ce ar putea foarte bine să semene cu chipul cu pasul cu mersul cu gândul cu scrisul, cu tot ce ar vrea imaginea ta să atingă. Mi-am luat şi o ţigară, cu tutun de trup. Şi aştept. Aştept. Aştept. Aştept.

Ha, poate sunt mim, poate sunt curtezană, cert e că mătasea, atât de puţină cât am putut scrijeli din pielea mea nu va fi suficientă ca să te incite. Jeg impersonal de cuvinte aruncate peste mine de la tine. Le iau pe fiecare în parte, le descompun uşor, pe pun în formol, le scot iar, umblă precum gândacii de bucătărie prin pielea altora acum că le-am dat drumul să umble de capu’ lor. Şi nici nu mă gândesc să inventez vreun descântec să le aduc înapoi.

Stau la colţ de stradă şi văd cum gândacii ăia insipizi în formă de litere cuvinte propoziţii sau cei mai vrei tu se plimbă pe sub ochii mei, mai fardaţi, mai rujaţi, mai gelaţi, fete, băieţi, mai încruntaţi, fiecare după centigramul de adevăr pe care am avut bunul-simţ (sau nu) să îl extrag la conservare. Dragul meu, tu chiar crezi că e atât de mult? Suficient pentru aşternuturile goale, pentru trupurile la fel de goale, pentru minţile adâncite în nisipurile perene ale iluziei, pentru tot ce s-ar putea spune într-o pagină albă fără a atinge zgârciurile ultimului fluture abandonat pe mreaja crucii.

Tu, care îndrepţi ochi sticloşi spre mine, spre fata care priveşte prin colţul de stradă, atingi şi tu coapse, plete infame, te scurgi şi tu oare la fel de lent în goluri săpate special pentru tine ? Nu ai învăţat gramatica dezamăgirii perverse, a cheltuielilor abstracte de piei şi măşti şi unghii ? Port masca pe care am primit-o de la maică-mea, şi nu mi-e greu cu ea, mi-a devenit un chip familiar, un puf roz mai la stânga, un ochi negru spre dreapta, jumătăţi feerice de poveşti dezolante pe care nu ştiu să le termin.

Tu, un el, o ea, un el-ea, vii acum spre mine, îţi simt palma peste tâmpla de timp pe care o ascund în suflet, te apropii ca de un zid drămuit cu cărămizi dărâmate, cântăreşti trup trup trup piele piele ochi mâini simţuri parfumuri camere avidităţi – foame. Pradă, ai ieşit la vânătoare, şi animalul din tine visează mătăsuri de mâini vegheate de lumini chioare prin camerele obscure ale sertarelor tale. Adâncesc paşii spre tine. Te-ai oprit în mahalaua asta de vise, îţi împrumut o ţigară de piele, mi-am terminat hârtia scriind, ah, şi deodată văd cum dispari uşor uşor prin fum ajungi undeva mai jos, undeva mai sus, undeva mai înlăuntru, atât cât să simt o bucată de piatră zgândărindu-mi petrecerea pe strada goală. Extaz alambicat colportat de cuvintele astea, trupul nostru de fum, trupul de frumuseţe scabroasă. Te voi revedea ?

Iul
08

Intruziuni, asperităţi, matematici sentimentale, cum îmi place să le numesc, fără să am pretenţia unor jonglerii de cuvinte. Nu vreau să le scriu cuminţi, desenate, aliniate, ci să sară, încruntate, să ţopăie printre hormonii semantici ai licenţiosului tău spirit debordant de fericirea primilor paşi pătaţi de sânge. Nu te-ai speriat de fantomele pe care am încercat să le trimit mesageri unor absurde aşteptări, unor absurde simplităţi de cuvinte pe care nu încerc să le mai transpun funerar în fraze ample de neînţeles.

Fără a fi una dintre harpiile care dansează rock la mijloc de trup, la mijloc de teatru gol, urlând disperarea singurătăţilor, a bombelor pe care nu vreau să le mai trec în lacrimi de timp, fără să vreau să mai fiu o scândură dintr-o scenă pe care joc tot eu, pe care spectator sunt tot eu, pe care vă văd iubindu-vă, păpuşar şi păpuşă pe scaunele de catifea, pe care nu mai am curajul să le scrijelesc, sunt deja mult prea crestate de atingeri, fără să mai imprim tăceri cangrenate pe foi, îmi iau desaga de vorbe şi pornesc la drum.

Ţi-am lăsat, cititor machiat şi contorsionat, o păpuşă moale, de cârpă, îndoaie-i trupul, frânge-l, rupe-l, răsfrânge-ţi imposibilităţile în ea, prin ea, străpunge pielea raşchetată a cuvintelor scrise pe ea de mine. Nu vreau textul ăsta în mâinile voastre, nu îl vreau pus pe pământ şi smuls, călcat în picioare de toate fantasmele nopţii care mă bântuie lătrând sau mieunând în lupte bizare pe care aş vrea să nu le mai aud, să nu le mai prind.

Aş vrea somnul profund al îngerului reîntors după un periplu zoios printre drumurile abjecte ale cărnii, aş vrea odihna caldă a unei plăpumi de trandafiri crescuţi la lumina ochilor mei proprii. Aş vrea o atingere plăcută a trupului meu, să-mi ling rănile la întredeschiderea unor pleoape măturate cu praf de vise. Mă trezesc în fiecare dimineaţă în oglinzi colorate, pastelate, pe care le decupez necontenit, nu vreau să mai ascut chipurile voastre, sunt un sculptor nenorocit, vă văd sumar înlănţuiţi în cearşafuri de lemn putred, în paturi de pânză mâncată de molii, trupuri-oase care se devorează reciproc. Carnagiu androginic, luminozităţi spurcate spectrale sepulcrale pe care nu le mai pot, nu le mai puteţi privi în ochi. Fiecare stâlp de lumină, fiecare felinar e gestul absurd al dezbrăcării unui schelet de lemn, al unui bloc de marmură care nici măcar nu va deveni statuie vreodată.

Eu, ca un artist desprins ce sunt, m-am săturat să caut formele, eu scriu atunci când scrisul nu se vrea atins, atunci când trebuie să respecţi interdicţia, am deschis mereu uşi care nu trebuie deschise, nu mă doare absurdul lor, ci aşteptarea la coadă ca să vezi un spectacol interzis plin de scene plictisitoare dintr-un film siropos. Dacă interdicţia mea e un film siropos, atunci voi trece dincolo de orice ochelari cu lentile incorecte ca să modific scenariul, nu îmi pasă de păpuşile alea de cârpă care se iubesc pe hârtia pe care ar trebui proiectat un film, care se iubesc pe asfalt şi pe retina fiecăruia dintre voi, care se iubesc pe unghia ta falsă, domnişoară, pe gelul din freza ta, domnule, mie nu îmi pasă de zgârieturile amoroase pe care le-am găsit într-o zi pe uşa de lemn a camerei mele, ştiam că sunteţi voi doi, nici acum nu am reparat-o, oricum mă voi muta spre o altă uşă de lemn, mai aproape de sufletul meu, o uşă care se deschide numai mie. Vă las vouă camera asta pe care am golit-o oricum, o închiriez, nu mai are în ea decât pustietatea unui nisip aruncat în ochi odată cu prima furtună de vară.

Mai
09

În mod necesar, trăiesc o criză a ceea ce nu se poate spune, în mod absolut stupid trăiesc o calculată fantasmagorie prin care îmi plimb paşii contorsionaţi, şi, în această realitate întoarsă pe dos eu nu vreau, în dulcele meu egoism, să adaug decât rupturi, naufragii de trupuri uitate, pe care să le autopsiez aşa cum îmi place. Cum s-ar spune, îmi procur material de lucru, material de experiment, şi mi-e dragă vieţuirea asta, aş putea să fac din trupuri minunate spirite de aruncat pe fereastră, minunate vise ale celor pe care îi vad zilnic şi pe care nu îi cunosc.

Aş putea face din mâini, respiraţii încetinite realităţi pentru tine şi pentru mine. Aş putea şi chiar voi face asta, în scurta sau lunga vacanţă a libertăţii mele, aş putea experimenta pe nuduri îndulcite cu vin beţia mâinilor care privesc şi a ochilor care scriu. Eu văd şi tu vezi, şi el, sau poate niciunul dintre noi trei, eu îl iubesc, el nu ştie că în regatul meu de piei azvârlite pe cuiere şi umeraşe, aruncate alandala în şifoniere el are un nume secret, si totuşi bizar de cunoscut pe care ar zâmbi poate dacă şi l-ar mai auzi.

În mod necesar, voi vă gândiţi la acuplările nocturne ori diurne, la trupuri devenite prea strâmte ca să încăpeţi în ele, la piei de unică folosinţă – ha ha ha !!!! Nu vă mai sunt de folos măştile? Să nu vă mai fie! Rânjetul vostru mâzgălit cu ruj de cocotă insidioasă, eroi sauroctoni deveniţi arhetipuri negative în care va înşiraţi leneş sângerările la soare, melodii care nu fac altceva decât să satisfacă apetitul ori libidoul excesiv al unor persoane prea timide ca să spună ce sunt, monştri roşcaţi ai propriilor fantasme obscure. Ei se ascund, îmi spui că nu ştiu ce ăla risc ?

Ei, bine, Bachus, ori Freyja, ori cine vei mai fi fiind dintre atâtea zeităţi pe care nu mai vreau să mă chinui să le ţin minte numele căci ele oricum sunt scrijelite ca fiţuici bizare pe creierul meu, cine veţi fi fiind voi, eu am alergat deja peste ape şi oceane, am investigat destule nuduri, fie ele corporale sau nu, am râs am râs am râs, chircite visuri şi vise stârpite de mine, am alergat absurd şi fără noimă, fără coerenţă ca textul acesta peste might can şi be, în goliciuni absolute.

Şi peste tine, şi peste el, cunosc fiece perişor de piele, cum se scrie, cum se rosteşte, cum se atinge. Şi ce dacă sunt o raţiune tâmpită care aleargă peste timp ? Uite, mă, că raţiunea asta, care cu siguranţă nu produce prea mulţi monstruleţi, ci mai mult bizarerii alergând peste cer(c)uri deschise ori închise, peste pântece pline şi goale, fetide, absurde, care creează sau nu atingeri, raţiunea mea de care vă bateţi voi joc, e mai vorbăreaţă şi mai oacheşă decât toţi şi toate la un loc.

Bateţi la uşă. Şi, mă rog, credeţi că o să răspund?? Nici nu-i nevoie, uşa e deschisă pentru toate manechinele care vor să-mi apară în picturi, în nuduri, eu sunt jumătate bărbat jumătate femeie, tu te opreşti, râzi, eu stau, mă uit, tu plângi, de ce îngenunchi? Nu voi fi oare vreun zeu să te uiţi la mine stingher, gingaş trup de cârpă ?!

Pentru cel sau cea pe care îl/o iubesc ( sau poate nu, mă mai gândesc) există o bandă a lui Escher şi una a lui Mobius, pentru toate raţiunile carteziene, eu aplic o non-raţiune dincolo de trup, dincolo de timp. Freyja, pe unde naiba îţi târăşti corpul, nu ai mai venit demult, ţi-e cumva teamă? Draga mea, te aştept, nazurile mele revoltate nu sunt încă decât imolări stridente ale unei crize de fantezie pe care mi-e drag să o aştern în neştire pe foaie. Acum trebuie să mă grăbesc să ajung la atelier. Un nud imponderabil tocmai mă aşteaptă. Eu pe el sau el pe mine?